sfarsitul inceputului

M-ai aruncat in aer. Am zburat dar acum nu mai pot ajunge cu picioarele pe pamant. Ai asezat o saltea sub mine, saltea care trebuia sa ma protejeze si in schimb doar ma intoarce mereu unde nu mai vreau sa fiu.
Desigur, si eu as putea sa-mi iau avant si sa ma indepartez, insa nu am curaj. Mi-e frica sa ma lupt cu aceasta saltea care actioneaza ca un drog, un drog sufletesc. Mi-e frica de durerea impactului, desi stiu ca este singura scapare.
Ce bine ar fi daca s-ar rupe salteaua! Ce bine ar fi daca m-as prabusi! Nu ar trebui sa mai suport durerea asta permanenta si as scapa doar cu una de moment. Nu ar trebui sa stau sa mai astept lipsita de energie si as putea cauta.
Ar mai putea sa ma salveze cineva. Insa i-ar trebui o intuitie departe de logica, intuitie care sa-l indemne sa ma ia in brate la momentul potrivit.
Ce imi era cel mai teama ca ar putea fi adevarat mi s-a demonstrat. M-a parasit. Insa nu sunt un caz pierdut pentru ca mai exista o licarire de speranta, si de acum nu in el, ci in un altul care nu imi va da drumul, si daca voi mai ajunge pe saltea nu voi mai fi singura, ci in bratele lui